Descriere

PREFAȚĂ

de Conf. Univ. Dr. Anca SÎRGHIE

POVESTEA UNOR COLIBE, CA REALITATE ISTORICĂ ARHETIPALĂ

Dacă aș crede că pe lume nimic nu este întâmplător, aș putea afirma că întâlnirea mea recentă cu Cristian Medelean în Canada, la ediția a 49-a a reuniunii intitulate Săptămâna Internațională a Culturii Române de la Hamilton, în aerul acela tare și proaspăt de vibrație națională de la Câmpul Românesc, a fost preludiul colaborării noastre și șansa primei lui cărți, „La colibe”, de a fi publicată la Sibiu, orașul unei miraculoase europenizări culturale în anii din urmă. Cei care îl cunoșteau deja pe tânărul autor mi-au mărturisit că în societatea românilor canadieni Cristian Medelean  face o figură cu totul aparte ca trăire patriotică. Moț, născut la Brad, județul Hunedoara, autorul romanului La Colibe s-a construit pe sine într-un mod special, printr-o căutare sinuoasă, multidisciplinară. După ce a absolvit Facultatea de Construcții, Timișoara, urmând la Universitatea din București Facultatea de Sociologie, el explorează un cu totul alt domeniu, înscriindu-se la I.E.D.C. Bled School of Management, în Slovenia, interesat de programul Executive MBA, și continuând în Toronto, Canada, la York University, deschiderea pe care i-o dădea mai avansatul program MBA al Schulich School of Business. Nimic din aceste perspective inginerești-economice nu anunțau un scriitor, cum autorul nici nu ținea să se considere. Și totuși. Cele câteva zeci de articole în care și-a formulat opinii la ziarul „Observatorul” din Canada și la „Active News” din România l-au făcut prezent, ca o conștiință vie, nu în ultimul rând un intelectual devotat limbii și culturii române. Stabilit în 2004 în Canada, căsătorit, tată a doi băieți, Cristian Medelean lucrează în Toronto la Ministerul Sănătății și este tot mai convins că noi, românii, avem destule de spus în corul națiunilor. Plănuiește să se repatrieze în următorii ani. Ceea ce gândește sociologul manager aflăm din cartea abia încheiată și intitulată atât de neașteptat „La colibe”. Pe parcursul lecturării romanului, îți dai seama că sensul comun al cuvântului „colibă” trebuie înlocuit cu cel de cadru toponimic, chiar matriță istorică pentru ceea ce era locuința paleolitică, neolitică, cea geto-dacică, medievală și cea crișeană, cu care ne apropiem de epoca modernă. Această joacă serioasă a lui Gheorghe Achim dovedește că profesorul de istorie își înțelege misiunea didactică într-un mod cu totul special, punând în legătură dărnicia acelui plai al lumii moților cu universul lăuntric al cugetării sale. Pentru că trăim în perioada când se impune în învățământul național „săptămâna altfel“, el, profesorul din Apuseni, ține să experimenteze pentru propria deslușire, dar neprecupețit și pentru generațiile de elevi și dascăli care îi urmează pilda, un proiect ingenios, ca edificare retrospectivă cu trimiteri la condiția spirituală a strămoșilor și cu o proiecție asupra artei originare a fiecărei culturi. Un întreg perete al colibei neolitice este acoperit de figuri ce refac „caracterul dual al lumii“, în stilul Cucuteni, ilustrând Pământul și nemărginirea, rodind sub imboldul zeiței Fecundității. Totul este rezultatul unui program urmat cu consecvență de către autorul proiectului: „Semnele pictate vor păstra forma ceramicii cucuteniene, însă dimensiunile și aranjarea lor veneau din fantezia profesorului de istorie.” Tăblițele de la Tărtăria simbolizează zorii scrisului omenirii. Desigur că acei oameni nu puteau fi doar niște barbari, din moment ce ei izbuteau să combine „într-un mod fericit culoarea cu geometria.” Colibele profesorului Achim nu alcătuiesc un muzeu, ci ilustrează un mod de a reconstitui „o frântură din felul în care trăiau strămoșii noștri”, îndeletnicindu-se cu olăritul, țesutul și alte meșteșuguri asemenea. Interesantă ca viziune este Coliba geto-dacilor, care este un spațiu al educației, așadar are pereții plini cu cărți. Aceasta este denumită chiar „coliba cărților”, dovedind grija pentru suflet și nemurire a străbunicilor noștri din epoca preromană, căci primatul sufletului asupra trupului era axa religiei geto-dacilor.

Cristian Medelean nu-și îngăduie fantezii tipice genului beletristic, ci rămâne în legătură cu marile minți românești ale domeniului, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan etc. Captivant joc și plăcută lectură, în care ariditatea textului științific este risipită cu un binevenit simț al măsurii estetice. Ambiguitatea genului beletristic ilustrat este dată de consubstanțialitatea textului bipolarizat structural, informația documentară de tip istoric și etnografic fiind încadrată într-o ramă ficțională. Bipolaritatea asigură cărții șansa unei refrișări expresive într-un text cu explicitări bibliografice, cu totul atipice romanului clasic, dar necesare lectorului român de indiferent ce formație profesională. O carte pentru românii diasporei noastre, mai ales, și o pildă pentru cei consacrați gestului didactic efectiv. Dispersia discursului narativ destructurează romanul ca gen clasic, autorul oferind în esență povestea fascinantă a unui mod de a ființa în lumea aurorală și solid susținută de tradiție a moților. Așadar, o carte în care notația etnografică glisează în narațiune cu un firesc neașteptat, fără ca latura științifică să se altereze și fără ca proza să-și piardă calitatea intrinsecă. Mai rar un asemenea caleidoscop al tradițiilor, pornind într-o acoladă largă de la preistoria neamului și până la contemporaneitatea strictă, ilustrată prin ritualul nașterii pruncului, scenă în care fabulosul și realul își dispută întâietatea.

Citind, te prinzi în jocul lui Gheorghe și al Anei, soția lui, iar alternarea pasiunii cu care sunt pictați în mărime naturală regele Burebista și Deceneu (pentru care ia ca model pe Arsenie Boca, acel moț de lângă Brad ca obârșie), cu punctarea evenimentelor familiale definitorii dă farmec paginilor cărții. Nu am găsit nicăieri un asemenea poem închinat procreării ca prima naștere a Anei, ritualizată spre a ilustra continuitatea neamului. Fără îndoială că viața fătului este explicitată cu același firesc și har, cu care se narează edificarea colibelor, realizată într-o succesiune cronologică, purtătoare de sens. Copilul cântă în burta mamei. Sub raport emoțional, perioada gravidiei este una dintre cele mai reușite din întreaga carte, realitatea făcând casă bună cu visul în care apare un solomonar, desprins și el dintr-o lume arhaică, spre a ilustra spiritus loci. Epopeea fătului răzbind spre lumea cu dor prin trecerea pe o punte, spre a ieși în fața Soarelui pe poarta lumii este prezentată cu o intuiție sensibilă. Cea chemată prin tradiție să înfăptuiască ritualul este moașa Mărie, care după ce înomeneşte pruncuțul, îi îngroapă la rădăcina prunului sălășelul și căița, de la un loc cu cișcaneul, astfel ca „rămășițele sacre ale previeţii fătului“, adică apele în care se formase, să fie îngropate la loc curat, respectiv la rădăcina unui pom roditor. Vine apoi momentul proorocirii Măriei, ca pruncul să fie „rodnic, sănătos și bogat!“ Ritualul continuă. Acum intră în scenariu un coș de nuiele acoperit cu pânză albă și apa fiartă în oală nouă, așa ca „glasul copilului să sune frumos“, alături de troaca din lemn primenită la cișmea.

Adesea autorul, ca pasionat căutător în domeniile arhitecturii și etnografiei, se dezlănțuie, rupând toate zăgazurile speciei literare care este romanul, și atunci citim descrieri legate de pictarea colibelor de către pasionatul istoric Gheorghe Achim, care apare înzestrat cu acribia amănuntului particularizant, ca în fragmentul următor, un exemplu între multe altele: „Dintre podoabe, se remarcau zugrăvelile după piese din argint filigranat găsite în necropole carpice și daco-romane, fibule, pandantive în formă de coșuleț și mărgele-butoiaș. Încheie această jumătate de perete cu o pictură reprodusă după un colier de aur cu agate negre cilindrice-găsit în zona Drobetei și datat în veacul al III-lea-, în prelungirea căruia se imagina un medalion reprezentând, în relief alb pe fond negru, lupta dintre Hercule și Cerber.“ Istoricul Achim realizează un adevărat maraton al pictării colibelor, el implicând dintre localnici și alți parteneri de pasiune artistică. Ba, de la un punct este prezent la fața locului chiar și pruncuțul profesorului, Ilie, căruia i se cer, spre exemplu, păreri despre frumusețea chipurilor de împărați romani. Aceștia urmează etapa pictării regilor Daciei. Autorul este un inițiat, care cunoaște, ținând să dezvăluie proveniența, semnificația fiecărui detaliu și locația actuală a pieselor descrise. De aici și posibilul risc de a aglomera paginile cu termeni tehnici mai puțin cunoscuți și care nu pot ambiționa să poarte emoția spre sufletul cititorului. Însă atunci când ești gata să te sufoci în detalii arhitecturale, ești aruncat într-o pagină de reală poezie a simțirii, ca de acolo să faci un salt în etnografie și apoi ești întors din nou pe teren istoric. Iată o alternare care te ferește de plictis. Așadar, un melanj de specialitate științifică și de fantezie literară, pe un teren comun, care nu știu să fi coabitat vreodată în paginile aceleiași cărți pe o asemenea temă. Acesta este și ineditul noii apariții editoriale.

Fără îndoială, Gheorghe este un alter ego al autorului, anume cel neplecat peste țări și mări, ci rămas statornic la datorie în glia moțească. Scrierea acestei cărți este modul de a se privi în oglindă al lui Cristian Medelean, o refulare a condiției lui funciare de român care receptează intens istoria țării, trăiește în ritmul ei, cu o conștiință aprinsă, neînduplecată de depărtările care l-au înghițit doar fizic, probabil temporar, dar nu și spiritual ori sufletește. A scrie cu fantezie istorică devine pentru el un mod de a fi oricum și oriunde aproape de ai săi. El face o pedagogie a istoriei, căci pictarea pereților de la cele cinci colibe devine pretext pentru un remember cu țintă majoră, neoprit doar la ocazia expunerii muzeistice a unor obiecte specifice vieții străbunilor, ci și „arătând măiestria, puterea creatoare și bunul gust al culturii geto-dacilor.”

Plimbarea în zig-zag prin istorie a lui Cristian Medelean are temeiuri locale de nezdruncinat. La Liceul „Avram Iancu” din orașul Brad Arsenie Boca a sădit un gorun alături de statuia lui Crișan, care devine reperul unei colibe în complexul lui Gheorghe Achim. Picturile pereților de colibe îl obligă pe istoric la chintesențierea personalităților și a faptelor consemnate în timp, căci nu altceva fac chiar ele, colibele, în preajma casei profesorului, dar desigur, într-un alt mod, cel al ilustrării artistice pentru uz didactic. Autorul își încearcă abilitatea scriitoricească de portretist în cuvinte fără să se aventureze în fantezii riscante. Episodul Unirii îi îngăduie rememorarea tuturor personalităților care au contribuit de-a lungul secolelor la acest act politic plenar și astfel va picta pe cei 30 de fii ai Unirii celei Mari, care au contribuit la realizarea „României dodoloațe”, în cunoscuta expresie blagiană.

Un deliciu al cărții de debut a lui Cristian Medelean este, sub raport lingvistic, folosirea regionalismelor lumii în care autorul s-a născut și spre care se reîntoarce cu aceeași nestrămutată iubire din depărtate zări de pământ canadian. Dar mulțumirea acelei inedite înfăptuiri era mai ales una de ordin didactic: „Gheorghe era mândru de colibele lui! Clădise pe platoul din deal un lăcaș de întemeiat și crescut spirite cum nu se mai auzise și văzuse vreodată prin locurile acestea. În colibele lui neinstituționalizate, depărtate de înrâurirea orânduirii vremurilor, se făceau oale de lut, se țesea și cosea. Se citea, învăța, picta și, mai cu seamă, se putea vorbi liber! Aproape că-i venea a spune că născocise un perpetuum mobile unde îndeletnicirile tradiționale, curgerea scenelor istorice și pictura nu încetau niciodată. Pereții colibelor, aceste table albe pe care se putea scrie și picta în culori istoria țării, erau piatra de temelie a născocirii profesorului, care țintea să răspândească în Țara Moților și nu mai puțin în toate «țările», dragostea pentru istorie și frumos.” Năstrușnicia profesorului arată că nu doar copiii, ci până și dascălii se pot juca uneori. Colibele arhetipale ale lui Cristian Medelean augmentează ideea atât de energic formulată de istoricul Nicolae Iorga, anume că „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.

~**~