Descriere

PREFAȚĂ

de Conf. Univ. Dr. Mihai SOFRONIE

Prin reeditarea lucrărilor La Țintă, Meditațiune politică (1895), și Din trecut pentru viitor, Repriviri politice recente (1899), apărute la Sibiu, elaborate de preotul Nicolae Cristea, conf. univ. dr. Anca Sîrghie și-a propus să prezinte una dintre numeroasele sale preocupări și anume cea politică, memorandistul înscriindu-se între protagoniștii românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o personalitate aproape uitată în zilele noastre, pe nedrept. În legătură cu interesantele redactări, ținem să subliniem modestia autorului, consemnată în Cuvânt înainte: „Nu op am scris. N-am avut nici intențiunea să scriu op. Recunosc necesitatea. Sper însă că oameni, între împregiurări mai favorabile, având la dispozițiune mijloacele necesare, vor împlini lacuna aceasta”. De fapt, autorul relata, pe de o parte, lupta îndârjită a românilor transilvăneni împotriva maghiarizării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar pe de altă parte, consemna sprijinul moral și material oferit în această crâncenă bătălie de frații de peste Carpați.

Nicolae Cristea s-a născut la Ocna Sibiului în 4 octombrie 1834, localitate renumită prin salinele sale și, mai târziu, ca stațiune balneară. După absolvirea gimnaziului și seminarului, remarcat de episcopul Andrei Șaguna, în urma rezultatelor obținute la învățătură, a fost angajat secretar la cancelaria consistorială. Concomitent cu noile îndatoriri, a găsit înțelegere din partea arhiereului, care i-a permis nu numai frecventarea Academiei de Drept săsești din oraș ci și continuarea studiilor, cu o bursă, la Universitatea din Leipzig, perioadă când l-a suplinit pe cantorul capelei ortodoxe române și în același timp a predat ore de germană și română celor interesați.

La reîntoarcere, animat de cele mai nobile simțăminte, s-a străduit să îndeplinească cu conștiinciozitate îndatoririle încredințate. Mai întâi în 1863 este numit profesor suplinitor la seminar, iar în anul 1865, la propunerea Mitropolitului Andrei Șaguna, devine redactorul „Telegrafului Român” până în 1883. Concomitent cu atribuțiile ecleziastice, în frunte cu demnitatea de asesor referent al senatului bisericesc, s-a străduit să ducă la bun sfârșit și pe cele laice din diferite domenii, fără pretenții financiare.

În pofida numeroaselor sarcini, a aderat la idealurile Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra), constituită la Sibiu în toamna anului 1861. Deși foarte tânăr, datorită însușirilor sale, adunarea generală a Asociațiunii de la Hațeg din 1864 l-a ales în conducere și anume membru supleant al Comitetului. Peste trei ani, după demisia lui Visarion Roman, când i s-a propus, a preluat arhiva și cărțile, devenind al doilea bibliotecar al Astrei. Biblioteca, cu un început modest, funcționa în primul sediu al așezământului de pe strada Cisnădiei (azi Nicolae Bălcescu, nr. 5, imobilul cu plăcile comemorative: Comitetul Național Român (1848) și renumita familie Bologa). Angrenarea sa, în mai multe domenii, l-a determinat în 1870 să se retragă, iar misiunea a continuat-o, cu aceeași modestie, Ioan Maxim.

Cu toate că era extrem de ocupat, dar dornic de a contribui la dezvoltarea economică, socială și culturală a clasei de mijloc, după atâtea secole de interdicții, în 1867 a înființat la Sibiu Reuniunea Sodalilor Români, consacrată meseriașilor, pătura profesională care lipsea pe atunci în societatea Transilvaniei. După trei decenii de stăruințe și mari sacrificii materiale, a încercat în 1897 să renunțe la președinție, însă Reuniunea, recunoscătoare pentru rezultatele obținute, l-a ales președinte onorar pe viață.

Între numeroasele sale preocupări, activitatea politică s-a situat pe primul loc încă din perioada „Telegrafului Român”, când s-a remarcat în lupta desfășurată pentru păstrarea ființei naționale românești. Din 1867, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a opus din răsputeri încercărilor de maghiarizare, obiectiv urmărit cu insistență de guvernul de la Budapesta. Ca o recunoaștere a meritelor sale, conferința Partidului Național Român din 1892 l-a ales membru al Comitetului Central. În această calitate a fost inculpat în procesul Memorandului (1894), alături de ceilalți membri, proces în cadrul căruia a apărat, cu mult curaj, cauza națională românească, spre satisfacția publicului din sală la Cluj, fiind mai întâi aplaudat, iar la sfârșit aclamat. După condamnarea și grațierea împărătească s-a dedicat numai vieții bisericești.

Deși grav bolnav, a participat la ultima ședință a consistoriului, iar peste câteva zile, în 26 ianuarie/8 februarie 1902, steagurile negre arborate la Seminarul Andreian, la „Telegraful Român” și la redacția ziarului „Tribuna” vesteau sibienilor trecerea la cele veșnice a preotului Nicolae Cristea, exemplu de corectitudine și generozitate a luptătorului neînfricat care, pe durata unei jumătăți de veac, a militat neobosit pentru drepturile românilor transilvăneni.

~**~